Uitîndu-mă în
retrovizoare
(stam pe „locul
mortului” într-o
stare de
semisomnolenţă,
cîini, pisici şi
arici pe marginea
şoselei)
mi-am dat arama
pe faţă...,
pardon, mi-am
dat seama
că modelul
cămăşii aducea la greu
cu cel al unei
pijamale.
Una dintr-aia pe
care o porţi
pe patul de
spital, aşteptînd,
în stare
comatoasă, impactul
cu o lume mai
bună.
Exact replica pe
care ar fi trebuit
să i-o azvîrl
unei tanti
(fostă iubită a
unor „nea”, în prezent
doar o femeie cu
faţa de mort)
care, apucată de
pandalii
refulatorii, se
apucase să-mi dezvăluie
(prin
învăluire?)
o bucată din
sufletul ei:
„că ea aşa e, o
apucă; şi n-o lasă prea curînd.”
Nu era marfă în
magazine.
Vrusese şi ea
să-i ia ceva, orice. Şi nu găsise nimica.
- Luaţi-vă o
cămaşă, i-aş fi
subliniat-o
sibilinic. Una,
în cazu’
’mneavoast’, pe model masculin.
Nu de alta dar e
bună, sărăcuţa,
la toate. Mai
ales la
a-ţi aminti un’
te-ndrepţi:
pe patul de
spital
sau pe cel de moarte.
